Totul a trecut atat de greu incat nici nu am sesizat. Ieri ma bucuram de libertatea ce avea sa vie, azi stau si ma intreb daca a existat cu adevarat. Singurul lucru care ma mai asigura de veridicitate, e cate un acces de tuse din cand in cand, de care ma bucur din tot sufletul. Daca perfectiunea exista, eu am atins-o. Tot ceea ce am sperat sa fie adevarat, s-a confirmat acum. Si sunt atat de mandra de voi. Unele lucruri sunt atat de frumoase, incat atunci cand se sfarsesc, ajung sa doara ingrozitor. Pentru ca, fericirea este intr-adevar coplesitoare.
Se zice ca nu locul conteaza, ci oamenii. Eu zic ca ambele conteaza. Dar ceea ce e deasupra lor, se cheama libertate. Pentru ca atunci cand omul e liber, e el insusi. Asta a facut sa fie totul atat de frumos. Libertatea. Libertatea fizica si mai ales psihica. Libertatea – un risc sublim. Pentru care suntem recunoscatori ca ni s-a oferit fie si pentru o saptamana. E pacat ca omul nu e niciodata liber. Mereu va fi constrans, incoltit, olbigat, amenintat. Nu va simti niciodata libertatea atata timp cat va depinde de el. Pentru ca omul gusta din ea, abia atunci cand ii este data. Nimeni niciodata nu se va simti atat de liber ca atunci cand acest lucru depinde de o a doua persoana, cu al carui consimtamant il va obtine. Cand omul va putea sa detina controlul asupra libertatii sale, se va speria, si va cauta imediat pe cineva caruia sa i-o ofere ca sa o contabilizeze. Ceea ce e pacat. Dar daca asta inseamna sa te bucuri cu adevarat de profunzimea si oportunitatile pe care ti le ofera, banuiesc ca e bine. Cam atat.
Oricum…nu as fi vrut sa se termine aici. Si ca mine multi.
