Nu stiu de ce scriu despre asta. Nici altii nu ar gasi o explicatie…dar ei sunt egoisti.

La inceput a fost bizar. Eram sceptica. Ma indoiam profund de tot ceea ce promiteai sa imi oferi, si asteptam sa se intample inevitabilul din capul meu. Cu timpul, tu te-ai apropiat de mine. Cu timpul, tu m-ai facut sa ma apropii de tine. Greu.

Pentru unii e ciudata, pentru altii rea. Cativa o gasesc amenintatoare, persoana cu care nu e bine sa ai de a face. Cea din urma categorie m-a inclus si pe mine, candva. Tu, cu acea capacitate a ta de a-ti alege oamenii, ai putut sa simti.

Tu, care ai trecut prin atatea, inca esti in stare sa zambesti cu dintii tai mici, si buzele pline.

Tu, copil matur, imi demonstrezi in fiecare clipa, ca marile mele probleme nu sunt atat de mari, si ca rezolvare exista la tot.

Si stiu ca pe usa de la etajul 2 al blocului de la intersectia strazilor Horatiu cu Calomfirescu va scrie intotdeauna, pentru cei care pot sa vada - si nu multi pot sa vada: deschis!

In final, tu, care imi vei lipsi poate mai mult decat toate cele 144 de luni, 624 de saptamani, 4383 de zile.

Poate e prea putin, dar ma consolez cu gandul ca oricum nu e nimic destul de mare incat sa exprime tot ce as vrea.